PORUNCA A 4-A

        Desi acceptata si recunoscuta de toti crestinii care au studiat Biblia, ziua Sabatului nu este respectata. De ce? Probabil din inertia traditiei, desi voci si semnale de revenire sunt.
        Problema Poruncii a 4-a este cheia de bolta care poate unifica BISERICA CRESTINA de pe intreg globul. Iata de ce:
Indiferent de ce cult crestin apartinem, dupa un studiu cat se poate de concret ajungem la o singura concluzie: Ziua de odihna este SABATUL – SAMBATA. Am scris acest articol in urma multiplelor si diverselor comentarii asupra masurii Bisericii Ortodoxe Romane de a edita noul calendar avand a prima zi a saptamanii duminica si a 7-a zi a saptamanii sambata. Pana aici totul corect, conform Scripturilor. Dar ne de nu se explica ignorantilor in Cuvantul lui Dumnezeu adevarata semnificatie a acestei modificari. Biserica Ortodoxa a explicat simplu: Duminica este ziua in care a inviat Domnul Nostru Isus Hristos si de aceea este prima conform evangheliilor. Dar oare Dumnezeu nu a dat o Lege, un Legamant? Din cele zece porunci poate fi aceasta exceptata? Nu!
„10 Caci, cine pazeste toata Legea, si greseste intr-o singura porunca, se face vinovat de toate.” (Iacov 2.10)

Enuntarea poruncii a 4-a:
„8 Adu-ti aminte de ziua de odihna, ca s-o sfintesti.
9 Sa lucrezi sase zile, si sa-ti faci lucrul tau.
10 Dar ziua a saptea este ziua de odihna inchinata Domnului, Dumnezeului tau: sa nu faci nici o lucrare in ea, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici robul tau, nici roaba ta, nici vita ta, nici strainul care este in casa ta.
11 Caci in sase zile a facut Domnul cerurile, pamantul si marea, si tot ce este in ele, iar in ziua a saptea S-a odihnit: de aceea a binecuvantat Domnul ziua de odihna si a sfintit-o.” (Exodul 20.8-11)

Care din zilele saptamanii este ziua a saptea?
Raspunsul la aceasta intrebare il gasim in relatarea Bibliei legata de dimineata invierii Domnului Isus Hristos:

„1 Dupa ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, si Salome, au cumparat miresme, ca sa se duca sa unga trupul lui Isus.
2 În ziua dintai a saptamanii, s-au dus la mormant dis-de-dimineata, pe cand rasarea soarele.
3 Femeile ziceau una catre alta: "Cine ne va pravali piatra de la usa mormantului?"
4 Si cand si-au ridicat ochii, au vazut ca piatra, care era foarte mare, fusese pravalita.
5 Au intrat in mormant, au vazut pe un tinerel sezand la dreapta, îmbracat intr-un vesmant alb, si s-au inspaimantat.
6 El le-a zis: "Nu va spaimantati! Cautati pe Isus din Nazaret, care a fost rastignit: a inviat, nu este aici; iata locul unde il pusesera.(Marcu 16.1-9)

Oare Isus nu a respectat ziua de Sabat? Sau apostolii lui nu au predicat Evanghelia in ziua Sabatului. Iata :
44 In Sabatul viitor, aproape toata cetatea s-a adunat ca sa auda Cuvantul lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 13.42-44)
„2 Pavel, dupa obiceiul sau, a intrat in sinagoga. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi,(Faptele Apostolilor 17.2-4)
„4 Pavel vorbea in sinagoga in fiecare zi de Sabat, si indupleca pe Iudei si pe Greci. (Faptele Apostolilor 18.4-11)

      Faptul ca dupa inaltarea la cer a lui Isus Hristos ucenicii Sai se intalneau nu numai in Sabat, ci si in ziua intai a saptamanii, nu este un indiciu ca incepand de atunci oamenii urmau sa aiba o noua zi de odihna, deoarece Dumnezeu nu a hotarat niciodata acest lucru.
       Nu rezulta din nici un pasaj al Bibliei ca Dumnezeu ar fi schimbat ziua de odihna din cea de sambata in cea de duminica.
      Desi Isus a inviat intr-o zi de duminica, dupa ce a inviat si S-a aratat ulterior ucenicilor Sai, nu le-a sugerat niciodata sa sfinteasca aceasta zi ca noua zi de odihna si nici macar s-o comemoreze in cinstea Sa.

Istoria zilei de duminica are un trecut tumultos si ascunde conjuncturi de implementare a ei. Dupa daramarea Ierusalimului, pe langa alte masuri luate impotriva poporului evreu, statul roman impune acestuia in anul 72 d.H. o taxa speciala numita „fiscus iudaicus”, pentru „libera permisiune de a-si exercita religia”. Aceasta a constituit nu numai o masura de umilire a evreilor, cat si una menita de a-i impiedica pe altii sa se converteasca la iudaism.
     Mai tarziu, imparatul roman Domitian (81 - 96 d.H.) aplica aceasta taxa si tuturor celor care „traiau ca evreii”.
     Erau urmariti in intregul imperiu toti „cei care nu-si declarasera apartenenta la religia iudaica, insa traiau ca evreii, ca si cei care isi ascundeau originea si nu plateau tributul ridicat asupra poporului lor”.
      Era vorba aici de crestini (proveniti din evrei si alte neamuri), pe care in mod obisnuit romanii ii asimilau ca fiind evrei.   Deoarece crestinii respectau si ei Sabatul, se spunea despre ei ca „traiau ca evreii”.
     La acea vreme crestinii nu erau considerati ca avand o religie separata de iudaism. Fie crestin, fie iudeu, taxa trebuia platita sau suferite pedepse aspre. Din cauza aceasta tot mai multi crestini nu au mai vrut sa fie categorisiti ca evrei si voiau sa se delimiteze de acestia. Era momentul in care - pe fondul tensiunilor dintre iudei si crestini – apare totodata ideea inlocuirii Sabatului cu o alta zi a saptamanii.  Pana in zilele acelea crestinii au serbat ziua biblica de odihna, Sabatul (ziua a saptea a saptamanii) ca zi sfânta, pe cand duminica (prima zi a saptamânii) nu era decat o zi obisnuita de lucru.  S-a inceput sa se serbeze ziua intai a saptamanii ca „un memorial al invierii” si pentru ca „este ziua in care Dumnezeu a zis: „sa fie lumina”  S-au cautat astfel motivari in scopul instituirii duminicii ca zi de sarbatoare crestina, cautandu-se indreptatiri biblice, care analizate fiind se dovedesc a fi false si lipsite de temei.
       In primele secole, in unele parti ale imperiului se considerau zile de odihna atat sambata cat si duminica. Aceasta contravine insa poruncii lui Dumnezeu care a spus: sase zile sa lucrezi si o zi sa intrerupi activitatile curente, dedicandu-I aceasta zi Lui – si anume a saptea, nu oricare alta – si nu doua!
      In secolul 3 d.H. credinta in Isus Hristos capatase o raspandire atat de mare, incat aceasta n-a mai putut fi ignorata si nici tinuta in frau de statul roman pagan.
      Deoarece nu toti oamenii credeau in adevarurile crestine, imperiul roman se scindase in doua mari categorii: necrestini (pagani) si crestini. In vederea mentinerii unitatii imperiului si a scopurilor sale politice, imparatul roman Constantin I (306 – 337 d.H.) a recurs la o solutie de compromis, menita sa-i uneasca: ziua intai a saptamanii (duminica). De ce?
     Trebuie cunoscut faptul ca in imperiul roman pagan – ca la mai toate celelalte popoare – se practica cultul soarelui. Supremul „zeu” venerat era soarele, supranumit „Deus Sol Invictus” (in traducere: „Invincibilul zeu soare”). Ziua inchinarii saptamanale era ziua intai a saptamanii, iar „ziua de nastere a zeului soare” era sarbatorita la data de 25 decembrie.   De aceea cel mai facil mod de a crea armonie in imperiu era introducerea inchinarii la soare in lumea crestina.
      Invierea Domnului Isus Hristos in ziua intai a saptamanii a fost pretextul declararii acesteia ca „noua zi de odihna”.
      La data de 7 martie 321 d.H. Constantin I a legalizat aceasta idee de mult vehiculata in imperiul roman, emitand urmatoarea decizie care impunea o noua zi de odihna:

"Toti judecatorii, orasenii si meseriasii trebuie sa se odihneasca in venerabila zi a soarelui (Deus Sol Invictus). Locuitorii satelor insa pot sa se ocupe liber de cultivarea campului, pentru ca deseori se intampla ca nici o alta zi nu este mai potrivita pentru semanarea grâului in brazde sau pentru plantarea vitei de vie. In felul acesta câstigul dat de providenta cereasca nu trebuie sa se piarda din cauza aceasta".
       La primul Conciliu de la Niceea din anul 325 d.H., vrand sa desfiinteze punctele comune dintre crestini si evrei si vorbind impotriva „practicii” evreilor, Constantin I declara printre altele: „Sa nu avem nimic in comun cu detestabila multime evreiasca ...” .
Punctul central comun era ... Sabatul.
    El motiva delimitarea de acestia pentru „vina paricida de a-si fi ucis Domnul”.
    El a cerut ca sarbatoarea invierii Domnului sa fie tinuta de intreaga crestinatate „in una si aceeasi zi”, si anume in „ziua patimilor Sale prea sfinte” (ziua invierii, prima zi a saptamanii) si niciodata in ultima zi a sarbatorii Pastelui evreiesc (ziua a saptea a saptamanii; v. Exodul 12.16; 13.6).
      Reglementand problema sarbatoririi Pastelui, el punea bazele renuntarii la sabatul biblic saptamanal (sambata) in favoarea zilei intai a saptamanii (duminica), care devenea punctul comun – elementul de legatura - intre lumea pagana si cea crestina.
       Inca in timpul lui Constantin I, Silvestru, episcopul Romei (314 – 335 d.H.) denumeste ziua intai a saptamanii „Ziua Domnului”.
       Aceasta denumire nu are suport biblic, ea nefiind mentionata in Biblie in legatura cu prima zi a saptamanii; acolo unde apare, se face referire la un timp al venirii Domnului.
       Mai mult, in anul 363 d.H. Sinodul din Laodicea decreteaza in mod oficial transferarea odihnei si sfinteniei Sabatului asupra duminicii, prin urmatoarea hotarare:

“Crestinii nu trebuie sa iudaizeze odihnindu-se in Sabat, ci trebuie sa lucreze in ziua aceea, mai degraba onorand Ziua Domnului; si, daca este cu putinta, sa se odihneasca ca crestini. Daca insa unii vor fi gasiti iudaizand, sa fie anatema (indepartati) de la Hristos.” [6]
      Ulterior, schimbarea denumirii zilei intai a saptamanii din „Dies Solis” (ziua soarelui) in „Dies Dominica” („Ziua Domnului”, duminica) capata caracter oficial.
      Daca prin decizia lui Constantin I din anul 321 d.H. oamenilor de la tara le era inca permisa lucrarea pamantului agricol, doua secole mai tarziu, in anul 538 d.H., Conciliul de la Orléans a decretat duminica ca zi libera, nemaifacandu-se exceptie pentru nimeni. In acelasi timp sâmbata devenea o zi de lucru obisnuita.
     Crestinismul devenea principala religie oficiala, iar prerogativele „zeului soare” au fost transferate asupra lui Isus Hristos:

- duminica, indragita zi de inchinare de atunci, devine – pe motiv ca Isus a inviat in aceasta zi – zi legala de odihna

- 25 decembrie – ziua de nastere a „zeului soare” („Deus Sol Invictus”) - devine ziua de nastere a „noului” Domn
In acelasi timp are loc „transferarea” obiceiurilor si traditiilor pagane asupra bisericii crestine.
Motivul era acela de a veni in intampinarea traditiilor pagane indragite.
Deoarece populatia necrestina era legata puternic de traditiile si obiceiurile pagane, politica era de a le introduce in biserica, dandu-le semnificatie crestina. Astfel, obiceiurile pagane au inceput treptat sa fie asimilate de crestinismul oficial, imbracand de acum inainte o haina "crestina":

- Sarbatoarea de primavara in cinstea zeitei Eostre a primaverii, fertilitatii si noii vieti, caracterizata de oua si iepurasi (simboluri pagane ale fertilitatii) devine sarbatoarea crestina a Pastelui, a comemorarii patimilor si invierii lui Isus Hristos; El Insusi nu a sugerat vreodata instituirea acesteia

- obiceiul de inchinare catre rasarit pentru adorarea soarelui rasare (reprezentand o urare de bun venit) devine practica crestina; bisericile urmau sa fie astfel construite, incat altarele sa fie asezate spre rasarit, asigurandu-se astfel continuitatea inchinarii precrestine; acesta este un ritual nebiblic (v. Ezechiel 8.15-18)

         Compromisul intre paganism si crestinism devenise perfect: paganii crestinati isi pastrau obiceiurile favorite, iar crestinii dobandeau traditii si ritualuri nebiblice. Se nastea o religie comuna numita „crestina”, menita sa impace pe toata lumea.

        S-a ajuns la o „crestinare” in masa si a celor necrestini (practic numai formala, deoarece cei mai multi nu erau convinsi de adevarurile crestine). In fapt s-a realizat o imbinare armonioasa a paganismului cu crestinismul.  Majoritatea oamenilor au inceput sa urmeze calea traditiilor – de acum „crestine” – si mai putin cea a lui Hristos.  Uimitoarea schimbare subtila produsa de-a lungul acestor secole ramane insa interventia omului in a schimba Legea lui Dumnezeu.  De atunci si pana in zilele noastre majoritatea bisericilor au preluat si dus mai departe inchinarea duminicala, departandu-se de adevarata zi biblica de inchinare.

       Sarbatoarea Duminicii nu este o sarbatoare oranduita de Dumnezeu, ci o sarbatoare de origine umana, data prin autoritate omeneasca.

       Legea lui Dumnezeu este rezumata in cele Zece Porunci.

      Respectarea acesteia presupune respectarea tuturor acestor Zece Porunci:
„10 Caci, cine pazeste toata Legea, si greseste intr-o singura porunca, se face vinovat de toate.”  (Iacov 2.10)

Omului nu ii este cu putinta sa respecte in totalitate cerintele Legii.
Acest lucru L-a facut Isus Hristos in locul sau.
De acum omul cu credinta in El se afla „in Hristos”, eliberat de robia Legii.
Credinta in Isus nu anuleaza insa valabilitatea Legii celor Zece Porunci:
„31 Deci, prin credinta desfiintam noi Legea? Nicidecum. Dimpotriva, noi intarim Legea.”(Romani 3.31)
Legea ramane pentru totdeauna linia directoare a vietii omului. Si anume asa cum a fost ea data de Dumnezeu, si nu in felul modificat de om.

Porunca a patra trebuie respectata in aceeasi masura ca si celelalte noua, si anume asa cum este ea formulata in Lege de catre Insusi Dumnezeu.