PACATELE FUNDAMENTALE - ZGARCIT, DESFRANAT, MANIOS, GELOS - INVIDIOS, LACOM, LENES, MANDRU

1. Avariţia (sau zgîrcenia) se naşte (poate în mod surprinzător pentru unii dintre dumneavoastră) din frică. Avariţia este dorinţa de posedare care scăpată de sub control conduce la înrobire şi abuz. Dumnezeu nu posedă nimic, ci chiar dimpotrivă, El se dăruieşte pe sine permanent. Deci, avariţia se combate cel mai eficient prin dăruire sau milostenie.  Atunci cînd acest centru de forţă nu este armonios dezvoltat, apare un egocentrism foarte grosier şi se amplifică foarte mult dorinţa de a poseda cît mai multe lucruri cu care ajungem să ne identificăm şi de care foarte greu ne mai despărţim. Milostenia ne face să ne gîndim şi la alţii, ne ajută să învăţăm că noi nu ne identificăm cu lucrurile pe care le avem şi astfel putem scăpa de zgîrcenie şi avariţie. Iar ceea ce putem dărui cel mai uşor este dragostea, care, în mod miraculos, cu cît o dăruieşti mai mult cu atît o ai mai din belşug.

2. Desfrînarea sau destrăbălarea apare atunci cînd nu există autocontrol şi discernămînt, atunci cînd nu există respect faţă de propria fiinţă şi faţă de cei din jur. Plăcerea simţurilor este un dar, iar plăcerea erotică este chiar un lucru sacru după cum menţionează chiar unii teologi creştini. Cunoaşterea acestui lucru (subliniază aceştia) conferă fericire şi chiar beatitudine. Însă excesul şi perversiunile aduc în schimb durere şi nefericire. Moderarea şi înţelepciunea, autocontrolul şi discernămîntul, continenţa şi aspiraţia la desăvîrşire aduc în schimb împlinirea şi chiar realizarea supremă, asigurîndu-ne totodată o viaţă echilibrată şi o evoluţie fără suferinţă.

3. Mînia izvorăşte din mîndria faţă de capacităţile şi realizările proprii şi se manifestă prin complexul de superioritate, prin lipsa răbdării şi a înţelegerii faţă de limitările celor din jur. Dacă avem aşa ceva în noi este bine să nu o mai alimentăm cu energie, să nu luptăm direct cu ea impunîndu-ne autocontrolul, să nu o reprimăm, ci să o înlocuim cu răbdare, compasiune şi bunătate.

       Pentru un copil mai ales, mînia părinţilor în faţa greşelilor şi năzbîtiilor copilăreşti nu face decît să-l înspăimînte şi să-l îndepărteze de Iubire, de candoarea şi nevinovăţia specifică vîrstei, de Fericire.

       Răbdarea, înţelegerea celor din jur şi acceptarea lor aşa cum sînt, bunătatea şi compasiunea manifestată faţă de ei cu scopul de a-i ajuta să-şi depăşească limitele, sînt cele mai bune remedii pentru a scăpa de mînie.

4. Invidia şi gelozia apar datorită pervertirii iubirii pure, a fericirii supreme, a spiritului de dăruire şi, ca atare, acesta este unul dintre cele mai adînci păcate. Dacă sîntem conştienţi că nu trebuie să rezonăm cu aşa ceva, dacă nu ne oferim pur şi simplu ca pradă invidiei şi geloziei, ci dimpotrivă, alegem întotdeauna în viaţă calea generozităţii simple şi curate, a corectitudinii responsabile, atunci putem să ştim că mergem pe calea Iubirii şi sîntem fericiţi.

Cînd atractia reciproca are de suferit datorita unor factori precum distanta dintre parteneri, iubirea capătă o tutelă a egoului şi se manifestă atunci cu limitările acestuia: cu dorinţa de posesiune, cu atracţia către plăcere, cu dorinţa de dominare. Aceste caracteristici ale egoului atunci cînd sînt ameninţate generează gelozia şi invidia.

5. Lăcomia este poate cel mai uşor păcat dacă este să le punem pe o scară de distructivitate, dar este totuşi un dezechilibru sau un blocaj  care se traduce prin dorinţa de a aduna lucruri inutile şi chiar prin obezitate. Atunci cînd în om apare recunoştinţa pentru ceea ce are, atunci cînd în el apare credinţa, modestia, temperarea şi mai ales conştientizarea abundenţei iubirii, lăcomia nu mai are nici un sens şi nici o putere şi omul simte Fericirea oriunde şi în orice condiţii s-ar afla. Lacomia este idolatria bunurilor materiale, ca si avaritia, idolatria banului.

6. Lenea sau apatia se manifestă în plan fizic prin traiul în mizerie şi nespălare, fuga de muncă şi de participare la viaţa activă a societăţii. Atunci cînd omul îşi neglijează latura mentală, el încetează să mai studieze. Neglijarea laturii sentimentale se vede atunci cînd omul nu-şi echilibrează sentimentele, iar neglijarea laturii spirituale atunci cînd pierde contactul cu Dumnezeu.

       Apatia poate să apară ca fiind calm şi toleranţă, dar se poate recunoaşte atunci cînd în faţa unei acuzări sau chiar agresiuni îndreptată asupra sa ori împotriva unei alte persoane, omul nu reacţionează, nu se străduieşte să îndrepte cu puterea înţelepciunii sale ceea ce constituie în mod clar un abuz sau un dezechilibru şi dă vina pe soartă, pe Dumnezeu, pe Diavol, pe unul sau pe altul, considerînd că lucrul respectiv nu-l priveşte, chiar şi atunci cînd abuzul îi apare clar în faţa lui însuşi.

         Apatia se poate îndrepta prin conştientizarea faptului că fiecare dintre noi sîntem parte dintr-un întreg şi aşa cum elementul depinde de întreg şi buna funcţionare a întregului depinde de fiecare element al său în parte. Deci, lenea se combate prin curaj, prin activitate neobosită în slujba binelui atît individual cît şi colectiv.

7. Mîndria. Acum să vorbim despre un viciu despre care putem spune că nu este scutit nici un om din lume; un viciu pe care oricine îl dispreţuieşte atunci cînd îl vede la altcineva; un viciu despre care foarte puţini oameni cred că îl au ei înşişi. Probabil că aţi auzit pe mulţi recunoscînd că sînt laşi, că sînt nervoşi, că nu se pot abţine de la a face dragoste, dar nu cred că aţi auzit vreodată pe cineva acuzîndu-se că ar avea viciul despre care vom vorbi în continuare. Nu există nici un neajuns care să-l facă pe om mai neagreat sau chiar respingător, nici un neajuns de care să fim mai puţin conştienţi în ceea ce ne priveşte. Cu cît îl avem mai mult noi înşine cu atît mai mult ne displace la alţii.

        Acest viciu, această impuritate este Mîndria sau Îngîmfarea, iar virtutea opusă lui este Umilinţa.

        Potrivit învăţătorilor creştini, păcatul esenţial, răul suprem este mîndria. Lipsa de castitate, mînia, lăcomia, beţia şi toate celelalte sînt doar bagatele în comparaţie cu mîndria. Prin mîndrie diavolul a devenit Diavol; mîndria duce la toate celelalte vicii, este o stare a gîndirii opusă în totalitate lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, lipsită de orice brumă de credinţă în Dumnezeu. Dacă vrei să afli cît eşti de mîndru cel mai simplu mod de a o face este să-ţi pui întrebarea: " cît de mult îmi displace cînd alţii îmi dau peste nas, cînd mă critică, cînd refuză să mă bage în seamă, cînd se amestecă în treburile mele, cînd vor să mă conducă sau cînd fac pe grozavii? ". Răspunsul la aceste întrebări ne poate da o măsură a mîndriei pe care o avem. Dacă sîntem deranjaţi cînd alţii ne critică, dacă sîntem deranjaţi cînd alţii o fac pe grozavii, dacă spunem: "iată ce om mîndru şi orgolios!" cu siguranţă avem şi noi în aceeaşi măsură mîndria sau orgoliul pe care credem că îl are celălalt. Aici se impune o clarificare. Dacă un om se manifestă cu multă încredere în sine, cu fermitate pentru a trezi în noi aceleaşi calităţi, iar noi ne grăbim să spunem că o face pe grozavul sau "ce mare se dă", atunci cu siguranţă sîntem afectaţi de mîndrie. Şi aceasta pentru că în primul rînd mîndria este competitivă. Mîndria fiecărui om este în competiţie cu ceilalţi. Tocmai pentru că eu doresc să mă aflu în centrul atenţiei unui grup sînt atît de deranjat atunci cînd altcineva realizează aceasta. Doi oameni de aceeaşi meserie foarte rar sînt de acord. Este foarte important să ne lămurim faptul că mîndria este competitivă - este esenţialmente competitivă prin însăşi natura ei - în timp ce toate celelalte vicii sînt competitive numai accidental.

       Mîndria nu află plăcere în a avea ceva, ci numai în a avea ceva mai mult decît vecinul. Noi spunem adesea că oamenii sînt mîndri pentru că sînt bogaţi sau deştepţi sau arătoşi, dar nu este nici pe departe aşa. Ei sînt mîndri pentru că sînt mai buni, mai bogaţi, mai deştepţi, mai arătoşi decît alţii. Dacă toţi ceilalţi ar deveni la fel de bogaţi, la fel de deştepţi, la fel de arătoţi nu ar mai exista nici un motiv de mîndrie. Comparaţia este cea care ne face să fim mîndri, plăcerea de a fi mai presus decît alţii. Odată ce a dispărut elementul competitiv mîndria s-a dus. Acesta este motivul pentru care am spus că mîndria este competitivă într-un mod diferit de celelalte vicii. Impulsul sexual îi poate aduce în competiţie pe doi bărbaţi care îşi doresc aceeaşi femeie. Dar aceasta este doar un accident, un om mîndru va căuta să-ţi ia femeia iubită nu pentru că o doreşte, ci doar pentru a dovedi că este un bărbat mai grozav decît tine. Lăcomia îi poate face pe oameni să intre în competiţie dacă nu există bunuri suficiente pentru toţi, dar omul mîndru chiar dacă are mai multe decît îşi poate dori, va încerca să obţină şi mai mult, doar pentru a-şi dovedi puterea. Aproape toate relele din lume pe care noi le atribuim lăcomiei sau egoismului sînt de fapt rezultatul Mîndriei.

       Să luăm de exemplu banii, lăcomia îl determină pe om să dorească să cîştige bani pentru a avea o casă mai bună, ca să aibă mîncare mai bună, ca să-şi petreacă vacanţele mai frumos. Dar lăcomia acţionează numai pînă la un punct. Ce îl face pe un om care cîştigă 300 de dolari pe lună (in România) să-şi dorească să cîştige de două-trei ori mai mult? Nu este lăcomia după mai multe plăceri! El vrea în primul rînd să fie mai bogat decît altcineva şi asta este acţiunea mîndriei. El vrea să aibă mai multă putere, iar puterea produce desfătarea mîndriei. Nu există nici un alt lucru care să-l facă pe un om să se simtă superior celorlalţi ca şi puterea de a-i manipula pe ceilalţi ca pe nişte marionete. Ce o determină pe o fată frumoasă să-şi atragă admiratori, să flirteze pretutindeni pe unde merge? Să ştiţi că nu este instinctul ei sexual; genul acesta de femeie este cel mai adesea frigidă. Ceea ce o determină să se comporte astfel este Mîndria. Ce îl determină pe liderul politic al unei naţii să pretindă tot mai mult şi mai mult? Mîndria! Mîndria este competitivă prin însăşi natura ei; acesta este motivul pentru care ea nu se opreşte niciodată. De aceea omul mîndru, atîta timp cît ştie că în lume există un om mai puternic, mai bogat sau mai deştept decît el simte că trebuie să-l depăşească, considerîndu-l duşmanul său.

       Creştinii au dreptate atunci cînd spun că mîndria a fost cauza principală a nenorocirilor din orice naţiune şi din orice familie de la începutul lumii şi pînă astăzi. Alte vicii pot uneori să-i aducă pe oameni laolaltă, poţi găsi veselie şi prietenie printre oamenii beţivi sau destrăbălaţi. Dar mîndria înseamnă întotdeauna duşmănie şi nu numai ură între oameni, ci şi faţă de Dumnezeu. În Dumnezeu vezi ceva ce îţi este infinit superior în toate privinţele. Dacă nu-L cunoşti pe Dumnezeu în felul acesta şi dacă nu ştii că eşti neînsemnat pe lîngă El, înseamnă că nu-L cunoşti deloc pe Dumnezeu. Omul mîndru priveşte întotdeauna de sus atît la lucruri cît şi la oameni şi cîtă vreme priveşte în jos, nu poate vedea ceea ce este deasupra sa.

       Această observaţie ne conduce la întrebarea „de ce oamenii care sînt plini de mîndrie pot spune că ei cred în Dumnezeu şi chiar par să fie foarte religioşi?” Aceştia se închină de fapt unui Dumnezeu imaginar. Teoretic, mental ei admit că nu sînt nimic în faţa acestui Dumnezeu, dar ei îşi închipuie că Dumnezeul lor îi aprobă şi le dă dreptate cînd se consideră superiori celorlalţi oameni care, să spunem că nu merg la Biserică la fel ca şi ei sau sînt de altă religie. Adică ei vin cu un gram de umilinţă în faţa lui Dumnezeu şi pleacă cu un kg de mîndrie faţă de semenii lor. Probabil că Iisus Hristos la astfel de oameni s-a gîndit atunci cînd a spus că unii vor predica în numele Lui, însă El le va spune la sfîrşit că nu i-a cunoscut niciodată. Oricare dintre noi poate cădea la un moment dat în această capcană. Preoţii pot să ajungă să se considere superiori din punct de vedere spiritual simplilor credincioşi, credincioşii care vin mai des la biserică se pot considera superiori faţă de cei care vin mai rar, şi tot aşa. Unii pot fi cuprinşi de mîndrie pentru că sînt mai des decît alţii în preajma conducătorului spiritual sau că au primit aprecieri din partea acestuia şi cine mai este atunci la fel de grozav ca ei?! Din fericire avem la dispoziţie un test foarte simplu de a ne verifica dacă am căzut pradă mîndriei sau nu. Ori de cîte ori descoperim că viaţa noastră spirituală ne face să ne credem mai buni decît alţii cred că putem fi siguri că în noi se află deja germenii mîndriei. Adevăratul test pentru a afla dacă eşti în prezenţa lui Dumnezeu este atunci cînd reuşeşti să uiţi cu desăvîrşire de tine însuţi, fie că te vezi virtuos sau mic şi păcătos. În literatura creştină întîlnim adeseori ca exemple de smerenie pe unii oameni care zi şi noapte se considerau a fi cei mai mari păcătoşi. Adică vezi Doamne, eu sînt cel mai mare păcătos, nu un păcătos oarecare! De fapt este bine să ştiţi că atîta timp cît există ego există şi urme mai mari sau mai mici ale mîndriei şi oricînd îi putem cădea pradă cu totul.

         Dacă ne gîndim puţin la sorgintea mîndriei poate vom înţelege mai bine pericolul ei şi ne vom reevolua întreaga viaţă. Celelalte impurităţi: lăcomia, mînia, desfrînarea ş.a.m.d. vin de la demonii care acţionează prin natura noastră animală, însă mîndria vine direct de la Satan şi am putea spune că este un viciu aproape la fel de subtil şi de profund ca şi spiritul, ca atare este mult mai subtil şi mai periculos. Datorită acestei naturi a mîndriei, ea poate fi folosită de adversar pentru a elimina viciile mai simple sau anumite slăbiciuni. De fapt educatorii fac adeseori apel la mîndria unui băiat sau la respectul de sine, după cum o numesc ei, pentru a-l face să se poarte decent, să înveţe mai bine sau să fie ascultător. GRESIT! Este ultima solutie a educatorilor dupa ce cunoasterea lui Dumnezeu a esuat. Mulţi oameni au învăţat să-şi înfrîngă laşitatea sau poftele sau chiar furia prin faptul că au fost învăţaţi că aceste lucruri sînt mai prejos de demnitatea lor, adică şi-au folosit mîndria pentru a scăpa de multe alte rele. În aceste situaţii diavolul rîde copios. El este perfect satisfăcut să vadă că devii mai pur, mai curajos, mai stăpîn pe tine, dacă astfel poate să instaureze în tine dictatura Mîndriei, este ca şi cum el ar fi mulţumit să te vadă vindecat de gripă dacă îţi poate da în schimb un cancer. Mîndria este un cancer spiritual: ea distruge posibilitatea de a te deschide cu adevărat faţă de Iubire, posibilitatea de a fi mulţumit şi mai ales distruge judecata sănătoasă.

       Mai trebuie să precizăm în legătură cu mîndria că pot să apară unele înţelegeri greşite. Plăcerea de a fi lăudat nu este mîndrie. Copilul care este lăudat că a luat note bune la şcoală, femeia a cărei frumusete spirituala sau chiar fizica este lăudată de iubitul ei, sînt aprecieri şi e foarte bine să le primească. Plăcerea pe care o resimt ei atunci provine din faptul că au reuşit să aducă mulţumire şi încîntare cuiva, prin ceea ce sînt şi prin ceea ce fac, fara sa uitam ca de la Dumnezeu sunt aceste daruri. Problema apare atunci cînd se ajunge la gîndul "ce om deosebit trebuie să fiu eu pentru că am luat note bune” sau „ce femeie grozavă sînt eu dacă iubitul meu îmi laudă frumuseţea!"

        Cu cît îţi găseşti mai multă desfătare în faptul că te consideri un om grozav, cu atît devii mai rău din punct de vedere spiritual. Dorinţa de a fi lăudat pentru calităţile pe care le ai este numită vanitate. Vanitatea este o formă a mîndriei, dar una dintre cele mai uşoare. Persoana vanitoasă doreşte prea multe laude şi prea multă admiraţie şi întotdeauna tînjeşte după ele. Este o greşeală, dar una copilărească. Ea arată că încă nu eşti mulţumit cu tine însuţi, nu îţi ajunge propria ta admiraţie sau, altfel spus, încă nu ai ajuns să te hrăneşti singur din sferele de forţă infinite ale macrocosmosului şi încă depinzi de energia pe care ţi-o oferă ceilalţi oameni si nu duhul lui Dumnezeu. Şi de aceea ajungi să-i preţuieşti pe ceilalţi, să-i satisfaci prin ceva doar pentru ca la rîndul lor ei să te bage în seamă.

      Adevărata mîndrie, întunecată, vine atunci cînd te uiţi de sus în jos la ceilalţi în aşa măsură încît să nu-ţi mai pese deloc de ceea ce cred ei despre tine. Desigur, deseori este bine şi este de datoria noastră să nu luăm în seamă ceea ce gîndesc oamenii despre noi dacă facem aceasta pentru că ne interesează incomparabil mai mult ceea ce gîndeşte Dumnezeu despre noi. Dar omul mîndru are un motiv cu totul diferit pentru a nu-i păsa de ceilalţi, el se consideră atît de mult deasupra celorlalţi încît nu-i mai pasă nici de laudele şi nici de criticile care vin din partea acestora. Să nu uităm de faptul că diavolului îi place să ne "vindece" de o greşeală mică, dacă ne poate da una mai mare. Noi trebuie să scăpăm de vanitate, dar nu ca să devenim plini de mîndrie.

      Apoi, noi obişnuim să spunem că un om este "mîndru" de fiul său, de tatăl său, de şcoala sa, de maestrul său şi ne putem întreba dacă această "mîndrie" este un păcat. Foarte adesea în asemenea situaţii "a fi mîndru" înseamnă a avea o admiraţie profundă pentru cineva sau ceva. Iar o asemenea admiraţie este departe de a fi un păcat. Dar dacă cineva se "făleşte" sau braveaza pe socoteala tatălui său, sau a şcolii sale acesta este un păcat.

      Un alt aspect pe care ţin să-l subliniez este acela care i-ar putea determina pe unii să creadă că Dumnezeu ne vrea umili şi smeriţi pentru că este prea mîndru de El. Adevărul este că atunci cînd vii în contact cu Dumnezeu nu poţi să fii altfel decît umil în faţa măreţiei Sale. El caută să ne facă umili tocmai ca să facă posibilă întîlnirea cu El.

      Eu însumi mi-aş fi dorit să ajung să fiu mult mai umil, să mă dezbrac de eul fals cu toată vanitatea lui pentru a fi fost în măsură să vă vorbesc mult mai eficient despre umilinţă.

      Un om umil nu este un om linguşitor şi mieros, sau veşnic posomorît, tăcut, ursuz, care îţi spune într-una că el este un nimic. Un om umil este un om vesel, inteligent care te ascultă cu adevărat şi care te poate ajuta să devii la rîndul tău ceva mai vesel şi mai fericit. Dacă nu-ţi place de el şi nu-i recunoşti smerenia este pentru că te simţi puţin invidios faţă de un om care se bucură de viaţă cu atîta uşurinţă. Un om umil nu se gîndeşte că este umil; el nu se gîndeşte deloc la starea lui de umilinta, o traieste ca atare, ca pe ceva firesc si normal.
      Dacă vrem să devenim umili primul pas este să recunoaştem că sîntem mîndri. Nu este posibil să devenim umili înainte de a recunoaşte că sîntem mîndri. Dacă cineva crede că nu este un om înfumurat atunci el chiar este un om înfumurat.

      Din punct de vedere esoteric mîndria apare ca urmare a unor serioase blocaje la nivelul lui sahashrara chakra şi datorită exacerbării simţului eului. Pe la noi mîndriei i se mai spune şi fudulie. Şi acum voi încheia cu un proverb asupra căruia vă invit să meditaţi din cînd în cînd: "prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul!"